Istoria hormonilor ovarieni debutează prin 1890, când medicii încep să folosească extracte ovariene folosite pentru tratarea dismenoreei (durerilor menstruale) și amenoreei (lipsa menstruațiilor).
Vă întrebați, probabil, cum s-a întâmplat acest lucru? Ei bine, în anii 1880, un chirurg pe nume Robert Battey a perfecționat operația de îndepărtare a ovarelor la femeie, numită ooforectomie (sau ovarectomie). Această operație se făcea pentru hemoragiile date de fibroamele uterine, dar și pentru tratamentul dismenoreei. În urma ei, s-a constat că femeile aveau simptome specifice menopauzei, cum ar fi simptomele vasomotorii, de unde s-a tras concluzia că ovarele trebuie că produc o substanță a cărei absență provoacă unele simptome.
Următorul pas a fost făcut în 1896 când, la Viena, Emil Knauer a observat că dacă îndepărta ovarele iepuroaicelor, acestea dezvoltau atrofie uterină, adică scăderea evidentă în dimensiuni a uterului. Dacă însă transplanta un ovar la distanță în corp, acest efect era prevenit, ceea ce a confirmat ipoteza că ovarele au o “secreție internă”.
În 1897, Hubert Fosbery a folosit extracte ovariene pentru a trata eficient simptomele vasomotorii la o femeie care avea bufeuri accentuate.
Purificarea estrogenilor a fost un alt moment important în istoria hormonilor ovarieni și, în mod amuzant, se pare că a avut loc ca urmare a faptului că, neavând mașină, Edgar Allen, care studia fiziologia aparatului reproducător, călătorea în fiecare zi spre serviciu împreună cu prietenul lui cu care juca baseball, biochimistul Edward Doisy. În timpul acestor călătorii s-au desfășurat ample conversații în urma cărora cei doi au început să lucreze împreună, Allen punând la dispoziție fluid din foliculii ovarieni de porc pentru ca Doisy să încerce să purifice ceea ce producea, de fapt, activitatea estrogenică.
Progresul a fost destul de lent până când doi cercetători germani, Ascheim și Zondek, au demonstrat existența unei activități estrogenice intense în urina femeilor gravide. Folosind acest material drept sursă, Doisy a reușit să purifice mai întâi estrona și și-a prezentat munca în cadrul Congresului Internațional de Fiziologie desfășurat la Boston în 1929.
Cercetătorul german Adolph Butenandt, care purificase estrona simultan cu Doisy, a auzit de prezentarea acestuia de la un coleg care participase la congresul de la Boston și a reușit să publice realizarea sa cu câteva luni înaintea lui Doisy. Butenandt (împreună cu Leopold Ruzincka) a primit premiul Nobel pentru munca sa (și pentru purificarea testosteronului), în timp ce Doisy a trebuit să mai aștepte încă 10 ani până când a primit și el prestigiosul premiu pentru purificarea vitaminei K.
În continuare, s-a reușit izolarea estriolului și estradiolului. În decurs de 5 ani, erau pe piață mai multe preparate comerciale, primul fiind numit Emmenin, care conținea estriol extras din placentă. În 2 ani, Fuller Albright a demonstrat că estrogenii blocau simptomele vasomotorii (în mod interesant, la vremea respectivă publicarea unui singur caz era suficientă pentru a demonstra în mod convingător o ipoteză). În următorii 5 ani, a arătat că estrogenii previn pierderea osoasă, iar după încă un an, că blochează ovulația.
Emmenin-ul a fost detronat în 1942 de Premarin, care conținea estrogeni ecvini conjugați (EEC). EEC reprezentau un amestec de estrogeni extras din urina iepelor gravide (pregnant mare urine) care conținea vreo 10 tipuri de estrogeni, între care predomina estrona și ecvilinul, iar concentrația de estradiol era de mai puțin de 5%.
50 de ani mai târziu, în 1992, Premarinul a ajuns să fie cel mai prescris medicament pe piața farmaceutică americană, cu vânzări de peste 1 miliard de dolari în 1997.
Între timp însă, s-a constatat că estrogenii administrați singuri cresc necontrolat mucoasa uterină și, prin aceasta, riscul de cancer endometrial și s-a început, la toate femeile care aveau uter, adăugarea unui progestativ care să prevină acest efect secundar.
În anii 1980-2000, terapia hormonală de menopauză era administrată pe scară largă pentru tratarea simptomelor supărătoare ale menopauzei și folosită (ca și astăzi) de diverse facțiuni, pe atunci feministe sau anti-feministe, pentru a-și promova ideologiile.
În anul 2002, 40% din femeile la menopauză din SUA erau pe terapie hormonală de menopauză (THM). Cum s-a ajuns, deci, ca atât medicii cât și mentalul colectiv să desemneze această terapie ca dăunătoare?
În anii 1990 se acumulaseră deja 50 de ani de dovezi privind efectele benefice ale estrogenilor asupra sănătății femeilor, care constau nu numai în controlarea simptomelor de menopauză, dar și în scăderea riscului de boli cardiovasculare, osteoporoză și fracturi, cancer de colon sau boală Alzheimer.
Comunitatea medicală dorea însă un studiu randomizat controlat (gold standard-ul medicinei bazate pe dovezi) care să ateste aceste beneficii. Și pentru că bolile cardiovasculare erau atunci, ca și acum, cauza numărul 1 de mortalitate la femei, în anul 1993 a fost demarat în SUA cel mai mare studiu randomizat controlat dublu-orb, care a înrolat 16600 de femei și al cărui scop a fost să demonstreze că THM scade riscul bolilor cardiovasculare.
>>> Dacă vrei să știi mai multe…
Pentru a face distinge între tratamentele și intervențiile medicale care au un efect real, față de cele ale căror efect e datorat întâmplării sau efectului placebo, s-a pus la punct acest tip de studiu care are următoarele caracteristici:
Pentru ca rezultatele obținute să fie generate strict de intervenția cercetată și să nu fie distorsionate de alți factori, se stabilesc criterii foarte precise de includere a pacienților în studiu, încercându-se constituirea a 2 grupuri similare, care să difere doar prin intervenția respectivă. De exemplu, dacă vrem să studiem un medicament pentru scăderea în greutate, vom exclude pacienții care au suferit anterior o intervenție de chirurgie bariatrică și care, dacă în mod accidental sunt mai mulți fie în grupul de intervenție, fie în grupul placebo, ne vor influența rezultatele.
Pentru că scopul era de a cerceta efectele terapiei hormonale de menopauză, în studiul WHI au fost incluse paciente cu vârsta cuprinsă între 50 și 79 de ani, vârsta medie a participantelor fiind de 63 de ani. De ce? – pentru că outcome-ul (rezultatul) primar urmărit de studiu erau evenimentele cardiovasculare (infarct miocardic, accident vascular cerebral etc), care era mai probabil să se producă la această grupă de vârstă.
Pentru că deja era binecunoscut efectul estrogenilor de creștere a mucoasei uterine, studiul a avut două “brațe”:
În 9 iulie 2002 directorul NHI (National Health Institute) din SUA a convocat o conferință de presă pentru a anunța că studiul WHI, al cărui costuri au fost apreciate la 260 milioane de dolari, a fost oprit prematur, mai repede decât fusese prevăzut, pentru că investigatorii ajunseseră la concluzia că terapia hormonală de menopauză – în speță, estrogenul – crește riscul de cancer de sân!
Această interpretare, cu care nu au fost de acord toți investigatorii studiului, odată ajunsă în presă, a ținut timp îndelungat prima pagină a ziarelor și prime-time-ul canalelor de știri din toată lumea.
Abia în 17 iulie 2002 rezultatele studiului au fost publicate oficial în revista medicală JAMA și comunitatea medicală a avut acces la date în sine, și nu doar la interpretarea lor.
Până atunci, însă, răul fusese deja făcut: milioane de femei au renunțat la THM de pe o zi pe alta, iar medicii au refuzat să mai prescrie tratamente hormonale pentru menopauză.
Mai departe, întreaga problematică a menopauzei a intrat într-un con de umbră din care i-au trebuit 20 de ani ca să mai iasă. Între timp, datele studiului WHI au fost analizate și răs-analizate, iar concluziile inițiale au fost retractate aproape în totalitate. Cum se întâmplă însă de obicei, veștile bune nu fac subiecte de presă, așa că nimeni nu s-a mai sinchisit. Sperietura cu estrogenii care dau cancer de sân a rămas adânc întipărită în conștiința colectivă.
În prezent, doar 4% din femeile la menopauză din SUA și doar 14% dintre cele din Marea Britanie primesc THM, iar femeile din toată lumea au dificultăți în a găsi medici pregătiți să discute și să trateze problemele specifice perimenopauzei și menopauzei.
Menopauza nu s-a mai studiat decât foarte puțin în școlile de medicină și, rareori a făcut subiectul conferințelor și congreselor medicale, cu micile excepții ale celor organizate de societățile de profil.
Totuși, cercetarea medicală a continuat iar astăzi, la 23 de ani după comunicarea inițială a rezultatelor studiului WHI, avem privilegiul nu numai de a cunoaște mult mai multe lucruri despre menopauză, ci și de a avea la dispoziție tratamente noi, cu eficiență și profil de siguranță mult mai bun.
În primul rând, studiul nu s-a adresat grupei de vârstă căreia ne adresăm astăzi în principal cu THM și nu a respectat fereastra de oportunitate pentru inițierea tratamentului de maxim 10 ani de la instalarea menopauzei și sub vârsta de 60 de ani, care nu se cunoștea pe atunci.
Apoi, preparatele folosite – estrogenii ecvini conjugați (EEC) și medroxiprogesteron acetatul (MPA) au fost înlocuite astăzi de așa-numiții hormoni bioidentici (sau “body-identical” în limba engleză). Estradiolul și progesteronul, care sunt recomandate la ora actuală în THM, au o structură chimică identică cu estradiolul și progesteronul produse de ovarele feminine.
În al doilea rând, brațul doar cu administrare de EEC al studiului WHI, care a mai continuat până în 2004, a furnizat o surpriză cercetătorilor: riscul de cancer de sân nu numai că nu a crescut la femeile care au primit numai estrogeni, dar chiar a scăzut.
Prin urmare, se pare că chiar dacă ar fi să luăm în considerare acea creștere a riscului de cancer mamar, ea ar trebui pusă pe seama MPA și nicidecum pe seama estrogenilor.
Chiar la brațul care a primit EEC+MPA, s-a ajuns în cele din urmă la concluzia că de fapt nu riscul grupului care primise THM a fost crescut, ci riscul grupului placebo, cu care acesta a fost comparat, a fost scăzut. Se pare că explicația a fost că, dintr-on regretabilă eroare de design al studiului, în grupul placebo s-au strecurat mai multe femei care primiseră în trecut terapie cu estrogeni, iar acestea aveau risc mai scăzut de cancer de sân.
Un alt aspect important este că randomizarea nu s-a făcut având în vedere cancerul de sân, ci riscul cardiovascular. Din acest punct de vedere, pentru outcome-urile secundare, cum a fost cancerul de sân în studiul WHI, valoarea rezultatelor nu mai este cea a unui studiu randomizat controlat, ci este similară cu a oricărui studiu observațional.
Când datele rezultate din studiul WHI au fost reanalizate, după ce s-a încercat corectarea acestor neajunsuri, riscul de cancer de sân chiar la brațul care a primit de EEC+MPA a fost nesemnificativ statistic. La fel s-a întâmplat cu riscul cardiovascular și cu riscul de cancer ovarian.
O altă concluzie eronată a studiului WHI a fost că THM nu a crescut calitatea vieții femeilor, dar între timp chiar investigatorii WHI au declarat că femeile care aveau simptome moderate sau severe de (peri)menopauză au fost descurajate să participe la studiu. Prin urmare, cele care au fost incluse nu au perceput o creștere a calității vieții pentru că nu au avut simptome deranjante în primul rând.
Diferențele principale privesc:
DISCLAIMER: Informațiile prezentate pe acest site au scop strict educativ și de informare. Ele nu au valoare de sfaturi medicale individuale și nu înlocuiesc consultația medicală.
Copyright © 2025 Dr. Ghemes Catalina, All rights reserved.